Cum Fiscul demonetizează munca sau despre o procedură umilitoare/ OPINIE

Se apropie ziua de 31 martie – data limită de depunere a declarațiilor pe venit pe anul trecut de către cetățenii statului Republica Moldova. Probabil, majoritatea moldovenilor nu acordă atenție la unele aspecte ale acestei proceduri, pe care aș vrea să le reliefez. Iar cei care le-au remarcat, le acceptă tacit, ca pe ceva inevitabil, împotriva cărora nu poți face nimic.

Se știe că declarațiile trebuie depuse la Inspectoratul Fiscal de către persoanele care au obținut venituri din mai multe locuri de muncă (instituții) – adică au muncit la mai multe locuri de muncă (la mai multe instituții). Persoanele care au lucrat la un singur loc de muncă (la o instituție) sunt scutiți de necesitatea de a merge și depune declarațiile completate la Inspectoratul Fiscal. Rezultă un lucru ciudat: este ca și cum statul „pedepsește” pe cei mai activi membri ai societății – pe cei cate muncesc mai mult, la mai multe locuri de muncă – prin faptul că îi impune pe aceștia să facă un efort în plus pentru a merge și depune declarațiile pe venit la Fisc. Se știe că pentru ieșirea din criză a oricărui stat nu există soluții miraculoase: singura soluție cunoscută și validă este munca celor care formează societatea unui stat. În Republica Moldova munca persoanelor active este penalizată. O persoană poate avea un salariu de 100 000 lei și ea nu va trebui să se ostenească să meargă la Inspectoratul Fiscal, în condițiile în care nu mai lucrează și în altă parte (la ce i-ar mai trebui?), în timp ce o persoană care primește un salariu de 3 000 de lei la locul de muncă de bază și care mai obține un venit de – să zicem – 500 lei din altă parte, este obligată să meargă să declare „venitul” la Fisc, ca și cum ar fi un infractor.

Această procedură, privind obligativitatea depunerii declarațiilor pe venit, este ca și cum un regim străin a ocupat un stat, a impus dări și așteaptă ca anual fiecare cetățean (cetățean activ, care prin munca sa la mai multe locuri de muncă poate contribui la propășirea economică a țării) să se prezinte în fața ocupantului – pentru ca să plătească „dijma” și să nu uite cine este stăpânul în țară.

Un aspect nu mai puțin interesant este faptul că cetățeanul trebuie să se prezinte la Fisc pentru a completa formularul declarației pe venit și pentru a prezenta informația (tipărită pe formulare cu semnătura și ștampila angajatorului) cu privire la veniturile obținute de la locurile de muncă. De fapt, Inspectoratul Fiscal deține informațiile respective, deoarece angajatorii le trimit (conform obligației ce rezultă din legislația în domeniu) la instituția fiscală. Dar este ca și cum Fiscul supune cetățeanul unui examen: lucrătorul fiscal este „examinatorul” care cunoaște răspunsul și așteaptă ca persoana care „susține examenul” să o dea în bară. Pentru că în condițiile în care cetățeanul uită să declare o colaborare pasageră, pentru care a fost remunerat cu 100 de lei (de exemplu, de către o instituție media pentru un articol pe care l-a semnat și care a fost publicat), el va plăti penalizări pentru nedeclararea întregului venit. Acest lucru se întâmplă mai ales cadrelor didactice de la instituțiile de învățământ superior, care mai au diverse colaborări în cadrul unor proiecte sau cu instituții mass-media. Atunci când însă Fiscul trebuie să restituie o sumă unui cetățean care a depus declarația pe venit și suma impozitelor achitate a căruia este mai mare decât suma stabilită, Fiscul nu se grăbește cu restituirea diferenței dintre suma achitată și suma care trebuia achitată, restituind-o (cum mi s-a întâmplat) pe la toamnă, fără să mai achite penalizări pentru această reținere.

Anul trecut, atunci când depuneam declarația pe venit la Fisc, am întrebat-o pe angajata instituției: pentru ce trebuie să mai vin să depun declarația cu informațiile despre venit, în condițiile în care dv. aveți toate aceste informații? Doamna s-a arătat mirată de această întrebare (era clar că ea nu s-a gândit înainte la o altă posibilitate decât aceea ca cetățenii să depună declarațiile pe venit la Inspectoratul Fiscal). Ea mi-a spus: păi de unde vor ști cetățenii că trebuie să achite impozite pe venit și cât trebuie să achite?

Consider că această hărțuire a celor care muncesc în această țară – mai ales intelectualitatea, care nu poate supraviețui cu salariile pe care le primește din bugetul de stat, la locul de muncă de bază – trebuie să înceteze. Așa cum inspectoratul Fiscal primește informația de la instituții cu privire la veniturile angajaților, tot așa Fiscul poate trimite angajatorilor (la locul de muncă de bază) informația despre suma pe care angajatul urmează s-o plătească sau pe care urmează s-o primească de la Fisc, fără depunerea oricărei declarații la început de an. E clar că prin renunțarea la această practică cetățenii RM nu vor mai fi umiliți, dar guvernarea (indiferent de coloratura politică) are o plăcere sadică de a-și bate joc de cetățeni, de a arăta cine este șeful în țară, de a arăta că nu guvernarea și Fiscul sunt pentru cetățeni (societate), ci cetățenii (societatea) sunt pentru Fisc (respectiv, pentru guvernare) și trebuie să plătească balaurului cu mai multe capete (guri nesățioase).

Poate că o guvernare în serviciul poporului ar impozita mai mult salariile de 50 000 – 100 000 de lei (primite la instituții de stat!) și nu s-ar atinge de venituri de câte 100 – 500 de lei, în plus la salariul de bază, ale profesorilor sau jurnaliștilor. Dar, aceasta s-ar putea întâmpla într-o țară normală – de exemplu în Franța. Republica Moldova este „o poveste de succes” – aici se poate orice, inclusiv umilirea cetățenilor și bătaia de joc față de cei care muncesc. Să ne mai mirăm că atâția concetățeni de-ai noștri au plecat peste hotare? Se pare că sunt două soluții pentru a scăpa de umilință și de bătaia de joc a statului față de cetățeni: 1) să pleci sau 2) să te angajezi în Inspectoratul Fiscal (să ajungi la guvernare): așa, scapi de umilință prin a te angaja în a-i umili pe ceilalți (și a-i determina să plece).

Autor: Aurelian Lavric - licenţiat în Jurnalism, Ştiinţe Politice; specialist (studii postuniversitare) în Relații Internaționale; magistru în Ştiinţă Politică (Politologie), Management; doctor în Istorie.