Istoria leului începe cu secolul al XVII-lea când în Principatele dunărene se foloseau ca monedă taleri olandezi, löwenthaler, care aveau gravat pe ei un leu rampant, locuitorii denumindu-l generic „leu”.

Cel mai important pas pe care l-a făcut Banca Naţională a Moldovei a fost introducerea în circulaţie, în 1993, a monedei naţionale leul moldovenesc ce a înlocuit „cuponul", care, la rândul său, a fost pus în circulaţie în 1992 în locul rublei sovietice.

Această monedă a fost folosită în Țările Române până în a doua jumătate a secolului XVIII şi chiar după ce talerul fusese scos din uz, el încă reprezenta o unitate de calcul imaginară sub numele de „leu", la care se raportau toate preţurile în anii ce au urmat, scrie identitatea.ro.

Denumirea de „leu” a fost preluată de la leul românesc. Chiar şi după ieşirea din uz a talerilor, numele de leu a fost păstrat ca termen generic pentru bani, iar în 1867 leul a devenit unitatea monetară a Principatelor Unite (Moldova şi Ţara Românească).

Primele monede emise de Principatele Româneşti au fost din bronz de 1, 2, 5 şi 10 bani. Ele erau bătute în Anglia. Primele însemne monetare de hârtie au fost biletele ipotecare (1877) cu valorile nominale de 5, 10, 20, 50, 100 şi 500 lei.

Mai este de menţionat că moneda naţională a Bulgariei este leva care în traducere înseamnă tot „leu", trădând aceeaşi origine ca cea a leului românesc și moldovenesc.

De la löwenthaler, pronunțat daler, vine și denumirea monedei SUA, dolar. Din cauza lipsei unor legi monetare bine definite la noi au început să fie folosite câteva zeci de tipuri de valută străină.

O altă monedă era paraua otomană. Expresia de rigoare „nu face două parale” vine de la faptul că moneda avea o valoare redusă și era confecționată din material prost, astfel că o folosire intensă o tocea și monezile chiar se lipeau unele de altele.

În Moldova, domnitorul Mihail Sturdza, ar fi dorit în 1835 să bată monedă, dar Imperiul Otoman, nu ar fi acceptat ca un stat vasal să aibă propria monedă, deoarece ar fi fost un semn al independenţei. După unirea Principatelor şi Cuza a tatonat ideea unei monede naţionale, care urma să se numească român sau romanat, dar din nou Înalta Poartă s-a opus.

Prima atestare documentară a banului, subdiviziune a leului, a apărut în 1413. Denumirea vine de la numele monedelor voievodatelor Croaţiei şi Sloveniei - dinarii banales - care au circulat în ţările româneşti începînd cu 1270.