O teorie economică neortodoxă, care nu mai face din deficitele bugetare un subiect taboo, începe să câştige tot mai mulţi adepţi.

O seamă de economişti dizidenţi vor să convingă factorii de decizie că teoria economică clasică nu mai poate readuce lumea pe o pantă crescătoare, se arată într-o analiză realizată de Bloomberg.

Momentul pentru punerea pe tapet a unei noi teorii economice e prielnic, mai ales datorită anului electoral în care se află cea mai mare economie a lumii. Fie că este vorba de ratele negative ale dobânzilor, sau de aşa numită metodă a banilor aruncaţi din elicopter pentru a impulsiona consumul, băncile centrale se chinuie să găsească mijloacele monetare cu care să mai stimuleze economiile.

În ciuda tuturor eforturilor făcute de băncile centrale, creşterea economică se lasă aşteptată.

Economiştii care se opun teoriei clasice, solicită intevenţiile guvernelor în economie, în special prin investiţii care să ducă la relansare. Este vorba de adoptarea de politici fiscale în loc de politicile monetare care şi-au arătat limitele până în prezent.

Teoria Modernă a Banilor

Cererile pentru ca guvernele să preia eforturile de relansare economică se aud tot mai tare. Mulţi economişti şi top manageri se alătură acestor voci. Ray Dalio, şeful Bridgewater,cel mai mare hedge fund din lume şi Bill Gross de la fondul de investiţii Capital consideră că politicienii sunt strânşi cu uşa şi vor fi nevoiţi să accepte depăşiri ale limitelor impuse deficitelor bugetare.

„Este recunoscut, chiar şi de către comunitatea investitorilor, că politica monetară a epuizat muniţia", a declarat Thomas Costerg economist şef la Standard Bank în New York. „Atenţia se îndreaptă acum spre politica fiscală".

Aceasta este cunoscută ca Teoria Modernă a Banilor (Modern Money Theory sau MMT). Doctrina care o vechime de aproape 20 de ani, se află la periferia gândirii economicii, dar obţine audienţă mai mare prin abordarea neconvenţională asupra cheltuielilor guvernamentale în ţările care utilizează propria valută.

Aceste ţări, spune MMT, nu se expun la riscul unor crize financiare, în cazul depăşirii cheltuielilor. Ele îşi pot menţine datoria în interior, de exemplu, în dolari sau yeni, dar deţin monopolul emiterii de dolari sau yeni, astfel că se îşi pot îndeplini obligaţiile de plată.Din acelaşi motiv, ele nu au nevoie să-şi finanţeze cheltuielile prin majorarea taxelor sau vânzarea de obligaţiuni de stat.

Implicaţiile pe termen lung ale unei asemenea abordări i-a îngrijorat pe mulţi economişti. „Nu am o problemă special cu deficitul bugetar" spune Aneta Markowska, economist-şef la Societe Generale, sucursala din New York. „Dar ideea tipăririi în cantităţi nelimitate de bani şi înregistrarea de deficite pe termen nelimitat, este nesuspendabilă, chiar şi pentru o perioadă scurtă de timp", adaugă ea.

La aceste argumente adepţii MMT răspund că nimeni nu spune că nu există limite. Resursele reale sunt o constrângere - de câtă forţă de muncă este nevoie pentru construcţia unei șosele? Taxele au de asemenea un rol esenţial, pentru a se menţine apetitul investitorilor pentru monedă şi să tempereze economia dacă se supraîncălzește. Dar, economiștii dizidenţi consideră că mai este suficient de mult loc pentru creşterea cheltuielilor fără efecte inflaţioniste. SUA au pierdut controlul deficitului imediat după criza din 2008, acesta urcând la peste 10% din PIB în anul următor. De atunci însă s-a redus constant, ajungând la 2,6% din PIB (439 miliarde de dolari) în 2015.

Limitele politicilor monetare

Economiştii se aşteaptă la o majorare a deficitelor în următorul deceniu pe măsură ce o generaţie numeroasă se va retrage la pensie crescând cheltuielile sociale şi de asigurări de sănătate. Acesta riscul cel mai des amintit de către adepţii teoriei austerității.

Dacă la început, teoria avea puţin adepţi, în ultimul timp tot mai mult economişti încep să o îmbrăţişeze. Mai ales cei din ţările afectate de mari deficite din zona euro, precum Italia sau Spania. Analiştii de aici au fost printre primii care au anticipat eşecul monedei unice, argumentând că moneda proprie ar fi de ajutor pentru ieşirea din criză pentru ţările de la periferia zonei euro.

În SUA, unul dintre candidaţii cu şanse reale de a primi nominalizarea Partidului Democrat, are printre consilierii săi economici adepţi ai MMT. Bernie Sanders promite investiţii masive în educaţie, sănătate şi infrastructură. Economiştii care văd un un pericol mai mare în austeritatea fiscală decât în depăşirea deficitului sunt aliaţii naturali ai programului acestuia.

Însă, staff-ul acestuia de campanie ţine să completeze că Sanders nu va majora cheltuielile fără să se asigure de creşterea veniturilor, care se va realiza prin noi taxe.

Deci chiar dacă promovează o politică mult mai de stânga decât ceilalţi candidaţi nu contrazice făţiş pe adepţii austerităţii fiscale. Aşa cum explică unul dintre responsabilii cu campania, „el este mai mult interesant în refacerea clasei de mijloc, mărirea salariilor şi reducerea ponderii populaţiei sărace în cea mai dezvoltată economie a lumii".

Intervenţia mai puternică a guvernelor în economie

Cei care se opun MMT argumentează că scăparea de sub control a masei monetare duce într-o direcţie în care cel mai rău scenariu arată ca situţia în care a ajuns Zimbabwe, ţara cu cea mai mare inflaţie, în care bancnotele şi-au pierdut orice valoare. Sau Venezuela, unde rata inflaţiei a ajuns la 180% anul trecut din cauza cheltuielilor guvernului. Japonia oferă un tablou mixt: anii cu deficite foarte mari nu i-au speriat pe creditori şi nici nu au produs presiuni inflaţioniste, însă nici dezvoltarea ţării nu s-a mai apropiat de potenţialul real.

În SUA există o tendinţă de a promova bugete echilibrate, spune Jim Savage, profesor de ştiinţe politice la Universitatea Virginia.

El spune că au existat perioade în istoria americană când fenomenul a avut o înţelegere diferită. De exemplu, în timpul celui de Al Doilea Război Mondial, când autorităţile americane au învăţat o lecţie pe care din păcate au uitat-o: „Avem întotdeauna resurse neutilizate, inclusiv forţă de muncă, pe care am putea să le folosim pentru dezvoltare", explică el.

Savage spune că în SUA, din punct de vedere istoric, datoriile populaţiei şi ale guvernului au fost amestecate între ele. Însă în perioadele când şi micii întreprinzători şi populaţia reduce cheltuielile, cum s-a întâmplat după 2010, guvernul trebuie să procedeze invers, pentru a stimula consumul.

Însă pentru Fed, banca centrală din SUA, este mult mai uşor să decidă relaxarea politicii monetare, decât să se ajungă la un consens pentru stimuli fiscali care să ajute economia.

Majoritatea economiştilor nu se aşteptă la o recesiune iminentă. Dar turbulenţele de pe pieţele financiare şi fragilitatea celor mai mari economii nu sunt în măsură să convingă că ne aflăm pe calea cea bună.

Marile crize sunt de natură să schimbe atitudinile guvernelor. Iar perioada care a urmat după criza financiară din 2008 pare să schimbe modul de abordare a principalilor actori responsabili cu politicile monetare şi fiscale.

Cert este că traversăm o perioadă în care sunt testate mai multe teorii economice, dovadă fiind dobânzile negative, injecţiile de lichidităţi sau impulsionarea cererii pe orice cale. Iar aplicarea unui nou model economic nu mai este privită cu atâta reţinere de către economiştii inflenţi.